Singuratatea

Singuratatea e punctul de plecare spre asceza sau spre boala psihica. Stadiile singuratatii sunt insa multe si evidentiaza trairi si emotii latente, ce se elibereaza in noi, din noi si uneori , pentru noi.
In ultimele zile m-am regasit singur, intr-o camera de hotel din Bucuresti. Un pat confortabil, un LCD cu zeci de canale TV, un bar plin cu de toate si...singuratatea. Sub pretextul unei indispozitii si al oboselii, am refuzat sa socializez cu oamenii care imi telefonau, propunandu-mi gratare la iarba verde, baruri sau cluburi. Retras cu mine insumi, am descoperit ca dincolo de tot ce e aparenta, esenta renaste.
Dupa ore intregi de schimbat programe TV din telecomanda( fara sa urmaresc ceva anume), incepuse sa imi fie dor de camera mea de acasa. Singuratatea din camera mea a devenit o sursa de liniste spre care aspiram.Calculatorul meu, DVD-urile aranjate aproximativ, cate o carte rasfoita pe birou, fanioane si mingea echipelor de fotbal favorite-siguranta data de familiaritatea acestor lucruri estompeaza singuratatea.
In camera mea nu sunt niciodata cu adevarat singur.Fiecare obiect are o poveste a lui, o viata a lui.Uneori iubim obiecte cu aproape aceiasi intensitate cu care indragim sau dispretuim oameni.E si foarte simplu:obiectele nu iti provoaca insomnii, dragostea pentru ele-lipsita de nevoia unui raspuns pe masura- e mereu reconfortanta, linistitoare si calma.
Dincolo de prima senzatie de "dor de casa", am resimtit o nevoie profunda de oameni.In camera de hotel nu se auzeau decat vocile dintr-o camera vecina.Doua voci feminine, ce isi spuneau probabil nimicuri.Ceva din mine le invidia insa pentru ca isi puteau tine companie, ca isi puteau zambi.Dintr-odata mi s-a facut un dor nebun de oameni, de zambete, de caldura.
Cand constientizam singuratatea, apreciem cu adevarat prietenii, oamenii pe care ii iubim, clipele alaturi de ceilalti. In pustiul de langa mine, pustiul din mine incepea sa moara. Brusc am simtit ca trebuie sa-i multumesc cerului pentru multe lucruri.Pentru oamenii care m-au tradat si pentru cei ce imi sunt mereu aproape, pentru ce mi-au provocat durere si pentru cei care au alinat-o, pentru prieteni , dar si pentru ce au devenit neinsemnati pentru mine. Toti, absolut toti, deveneau importanti.
In a doua zi de singuratate, dorurile s-au napustit asupra mea.Imi lipseau prietenii si rasetele lor zgomotoase( ma gandeam ca ei se uitau la meci impreuna, iar eu inebuneam intr-un hotel), imi lipseau glumele si distractia( party-ul after game-ca sa devin si eu "european").Dar mai ales imi lipsea cineva de pe mess.In camera mea, desi singur, nu sunt niciodata singur. Cel putin nu in ultimul timp.
Singuratatea e o nevoie fireasca a omului. Filosofic, religios sau pur si simplu uman, singuratatea poate reconfirma legaturi profunde cu lumea.E o simbioza cu ceea ce e adanc in noi.Paradoxal , poate tocmai oamenii care se simt cei mai singuri, ascund cele mai complexe posibilitati de a se darui celolalti.
Singuratatea e o drama doar atunci cand nu e o pozitie spirituala asumata.Ignoranta , ipocrizia, ura- se nasc alaturi de oameni, in mijlocul lor. Respectul, dragostea , pasiunea- se nasc in noi, pentru oameni.
Singuratatea e pretioasa. E inceputul umanitatii, viata cu noi insine.