Am 32 de ani...

Am inteles de cativa ani ca va urma un timp al tristetii...Maturitatea inseamna responsabilitate, inseamna echivoc, inseamna nesiguranta. Traim tineretea cu speranta ca va dura o vreme, multa vreme... si se va sfarsi frumos. Va aparea familia, sotie si copii, linistea unui camin, multumirea unei slujbe bine platite. Vom fi fericiti , asa cum eram odata, cand ne dadeam cu sania intre Craciun si sfarsitul de an, cand veneam din facultate in vacanta de iarna, cand organizam chefuri care se terminau cu sampanie si focuri de artificii. Dar maturizarea nu e simpla. Nici la 20 de ani, nici la 30 de ani, nici dupa...

Vine o vreme cand viata ne depaseste. Suntem "oameni mari", dar intelegem de abia acum ca suntem insignifianti, ca nu putem sa mai stapanim viata . Ca un rau ce ne poarta spre cascade prapastioase, ca un vant ce se transforma in tornade, ca un munte pe care nu il putem infrange, viata ne domina pentru prima data, ne face sa ne simtim neputinciosi si fara sperante.

Intelegem ca nu putem sa razbim singuri si ne agatam de oameni si timpuri, de fericiri marunte, de trecut si de viitor. Asa ne faurim prezentul, fara sa intelegem ca orice moment devine trecut in fiece clipa.

Am plans si am ras in acest an, dar ca niciodata raportul e trist. Plansul a dominat. Pentru prima data in viata mea, la finalul unui an pot spune ca mi-as fi dorit sa nu existe aceste douasprezece luni. As da 100 de luni din aceasta viata pentru a fi lipsit de acest an. As da 100 de momente fericite pentru linistea de a nu fi trait durerea unei clipe.

Si totusi ramane un lucru: Credinta!

In Dumnezeu si in oameni, in tot ceea ce exista in noi si in cei de langa noi. Nu ne putem dezice de ceea ce frumos in viata, nu putem renunta la luptele si emotiile acestei existente.

Cu acest gand , ma rog lui Dumnezeu sa aduca tuturor un an 2012 mai bun, sa vegheze cu imensa Lui bunatate asupra tuturor, vii si morti deopotriva. Sa ne pazeasca de rele si de pacat , sa ne arate Calea si Adevarul!

Doamne ajuta!

Filmele primaverii

Una dintre marile mele pasiuni este filmul. De fapt, e mai mult decat o pasiune. As cuteza sa spun ca e una dintre putinele fericiri pe care le simt in ultimul timp. Dupa o iarna sufocanta si plina de tristete, primavara care s-a sfarsit mi-a dat in multe momente puterea de a vedea filme. Incerc, din lipsa de inspiratie, sa scriu cateva randuri despre filmele pe care le-am simtit, le-am trait si le-am iubit in aceasta primavara.
Incep cu marele meu favorit, Ingmar Bergman. Nu ma satur sa vad filmele suedezului, unul dintre super-regizorii istoriei filmului, de la a carui moarte se vor implini in aceasta vara 2 ani. Am bifat in aceasta vara inca doua filme semnate Bergman: Riten(din 1969) si Autumn Sonata(1978) . Tot in randul marilor regizori preferati am adaugat in ultimele luni cateva filme de exceptie, pe care le doream vizionate de mult timp: Orson Welles- "Touch of Evil"(1958), Stanley Kubrick-"Paths of Glory"(1957), Elio Petri -"Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto"(1970), Emir Kusturica-"When Father was away on bussines"(1984). Tot de la Kusturica am privit entuziasmat documentarul "Maradona". Chiar mai captivant mi s-a parut un alt film documentar-"El Comandante"(regizat de Oliver Stone, in 2002- despre Fidel Castro). Dintre filmele mai noi, mi-au ramas in minte "Heads in the Clouds"( cu Penelope Cruz si Charlize Theron-2004), "Doubt"(cu Meryl Streep si Philip Seymour Hoffman) si "Il Divo"( regizat de Paolo Sorrentino). Am revazut si emotionantul film romanesc"Cel mai iubit dintre pamanteni" si am ramas "mut" in fata deosebitului film al lui Horatiu Malaele , "Nunta muta"(2008).
A fost o primavara buna pentru filme. Le recomand pe toate acestea si multe altele si sper sa pot avea ce sa scriu si la toamna.

PS. Imi cer scuze pentru imposibilitatea de a scrie ceva mai profund. Uneori vocea din noi se stinge un timp, pentru a renaste apoi. Mereu si mereu.

Suflet contra cultura

In urma ca mai multi ani exista un program al Natiunilor Unite, care incerca sa rezolve anumite probleme legate de conditiile de viata din zona Golfului Persic, mai precis Irak. Programul se numea "Petrol contra hrana" si insemna de fapt o incercare de a sparge embargoul impus asupra Irakului, care avea nevoie de hrana si dadea la schimb ceea ce detinea din abundenta-petrolul. Filosofia mercantila a Occidentului a gasit astfel, un mijloc foarte buna de a elimina surplusul de produse cu scopul "umanitar"de a ajuta. In fapt, petrolul era -in opinia mea- adevarata motivatie.
In urma cu doar doua zile, am trait cea mai frumoasa zi a acestui an. Am petrecut ore intregi la Castelul Corvinestilor, povestind despre aproape tot cu o persoana foarte interesanta. Niciodata nu am mai stat in acea locatie atat de mult timp, intr-un dialog plin si adanc, precum un fluviu umflat de atatea ploi ce se transformasera in furtuni napraznice. Era o discutie vie, o reverie a cuvintelor, un dans al gandurilor. Imi aminteam de astfel de zile la castel, dar erau amintiri foarte vechi, parca incercand sa razbata dintr-un alt timp, ce se vrea uitat.
Ieri , desi destul de racit, m-am simtit liber sa fiu din nou asa cum as vrea sa pot fi. Am o mare pasiune- filmul ( as adauga, de arta...cu scuze pentru stereotipicul acestei caracterizari). Dar e o pasiune dificil de urmat in momentele in care nu ma simt implinit emotional. Cand sunt trist, cand am probleme, nu am nici starea necesara pentru a urmari filme adevarate. Sufar la gandul ca ma asteapta vizionarile, dar le refuz cu credinta ca nu pot sa imi supun la chinuri regizorii preferati, vizionand filme carora nu le pot da atentia mea totala in acele ore.
Sunt insa zile sau evenimente care ma incarca de energia emotionala necesara si atunci incerc sa profit. Asa a fost ieri, cand dupa E-Day la Castel, m-am desfatat cu un film remarcabil ( in traducere "Cand tata era plecat cu afaceri"-1985 , in regia lui Emir Kusturica). Ma gandeam aseara , in timp ce incepusem sa inverzesc strongDC-ul, "downloudand" cu frenezie de neinchipuit, ca sunt precum acel program al ONU de care aminteam in debutul acestor randuri. Am nevoie de hrana spirituala, de subzistenta mea intelectuala si pentru asta trebuie sa incerc sa caut in continuare oameni si evenimente care sa ma programeze pentru alte filme.
Acum trei luni, intr-0 alta zi de 13, eram pe un culoar intunecat, plin de revolta, de disperare. La capatul lui e insa atat de multa lumina incat ochii mei sufera din nou. Au castigat lupta cu intunericul, acum e timpul pentru speranta in aceste raze de mai. Pe care le-am asteptat atat.

1 MAI

Motto: "Hristos a murit pentru noi.Nu cred ca eu as putea sa fac asta"(Adina-16 ani)


Sunt doua saptamani de cand nu am mai scris...Mi-a fost greu.Nici acum nu e tocmai usor. Dar daca nu as scrie acum nimic, nu as mai putea scrie niciodata. Ma gandesc la ce a spus o fata de 16 ani..Imi amintesc ca odata am crezut ca la acea varsta se poate intelege ceva.Am sperat, m-am inselat...Si totusi...
Nu imi e usor nici astazi sa scriu. Am gresit destul cat sa imi para rau, am crezut destul cat sa regret din nou...
Viata palpita ...In buze in care nu cred si in inimi in care sper..Ma indoiesc, deci exist..spunea Decartes..exist, deci exista Dumnezeu ...continua atat de adevarat.
Azi am sentimentul unei nevoi: aceea de a spune "multumesc".Celor care vor citi ce scriu acum, celor ce au citit ce am mai scris..
Unei femei care scrie poezii ce ma lasa fara suflare, unui om care intelege ca dincolo de tot ce e aici exista Dumnezeu...Mai mult decat oricand unui suflet care a incercat sa ma vada asa cum sunt...
Dar astazi am inteles ca greselile se pot repeta. Aceasta e lectia pe care am invatat-o.
Am fost la un pas sa cred din nou, ca de atatea ori..Cred ca prefer sa ma insel inainte de a fi dezamagit din nou.
Nu e simplu sa spui "nu" atunci cand intreaga ta fiinta spune "da".E un semn de slabiciune?Poate..
Fiind orgolios, imi spun ca e un semn de intelepciune...
Dar ceea ce ramane in urma acestei zile e doar desertaciune. Imi doresc sa nu mai am acest sentiment prea curand. Si totusi..ma indoiesc. Deci exist. ERGO DEUS EST...

Gand in Miercurea Mare

Uneori imi urasc ratiunea, alteori imi urasc simtirea.Dar de ce aceasta ura? De unde vine ? Ma-ntreb de ce nu pot sa privesc detasat ceea ce imi provoaca astfel de sentimente...?
Fireste ca imi explic aproape totul si exista o logica in acest tot. Dar mereu dupa acest filtru al rationalului, inima intervine si jocul urii reincepe, provocand angoase si iremediabile tristeti.
E Saptamana Mare. Miercurea Mare...
In aceasta zi Isus va fi vandut de Iuda Iscarioteanul, simbolul tradarii aproapelui. Se cuvina ca in aceste zile sfinte sa gasim puterea de a indeparta ura din noi, sa privim cu umilinta spre cer si sa iertam celor ce ne-au gresit. Sunt zile in care trebuie sa ne rugam sa gasim la randul nostru iertarea pacatelor noastre.
Atunci cand uram ceva din noi, uram de fapt tot ce a patruns in sufletul nostru, oamenii care ne-au iubit si ne-au tradat, deopotriva cu ceilalti, care au ramas langa noi. Ura indreptata impotriva ratiunii noastre e provocata de orgoliul care ne spune ca trebuia sa fim suficient de inteligenti incat sa vedem minciuna, sa nu ne incredem in oameni fatarnici. Ura fata de ceea ce simtim e poate mai adanca, mai dureroasa. Ea vine din neputinta de a ne opune sufletului nostru, de a-i refuza viata.
La noapte Isus ii va spune lui Iuda: "Du-te si fa ce ai de indeplinit", iar Iscarioteanul il va trada pentru 30 de arginti si il va preda printr-un sarut pe obraz. Cainta nu il va ajuta insa sa depaseasca apasatoarea sa tradare. Sarutul lui Iuda se va sfarsi intr-un streang ce duce spre iad.
Cand ne simtim tradati devenim constienti pentru o clipa de slabiciunile noastre, de greselile pe care le-am facut la randul nostru. Poate ca in acelasi timp constientizam si momentul in care am gresit si noi fata de cei ce ne-au iubit.
Isus a suferit pentru noi toti, a luat asupra sa toate pacatele acestei lumi , a inviat si s-a inaltat la ceruri. Sfarsitul insemna de fapt un nou inceput pentru toti cei ce cred in mesajul sau, in mesajul dragostei si al iertarii.
In noi se ascunde in fiecare zi un Iuda. Dar puterea credintei in Hristos e indeajuns de puternica incat iubirea sa ne invaluie si sa alunge ura din noi. Peste cateva zile slava lui Dumnezeu se va asterne peste lume. Sa o asteptam cu sufletul curat, sa alungam ura, sa ne indepartam de rau.
SA IERTAM SI SA IUBIM!

Duel la distanta

Petre Tutea spunea ca inteligenta nu ne fereste de prejudecati. Dimpotriva, cu cat inteligenta e mai mare si prejudecata devine mai puternica, intrucat are si posibilitati de a fi justificata in mod rational.Recunosc ca sunt un om cu multe prejudecati, dar nu ma consider suficient de inteligent incat sa le pot explica pe deplin pe toate.Am o mare problema legata de Rusia si de Extremul Orient. E o prejudecata veche, gandita sumar, dar resimtita profund. Imi inchipui ca izvorul acestor prejudecati vin din viziunea mea despre comunism. Pentru mine Rusia simbolizeaza raul adus de comunism, un teritoriu dezumanizat de hoardele bolsevice. Prejudecata e uneori obsesiva.Ani la rand am refuzat sa privesc filme rusesti, sa citesc scriitori rusi.Chiar si astazi sunt foarte reticent la tot ce inseamna orient in general si Rusia in particular. Nu ma sfiesc sa recunosc ca inteligenta ma ajuta doar pana la un punct pentru a justifica prejudecata.In fond, l-am citit pe Karl Marx( filozoful german, parinte al comunismului), dar ii urasc pe cei ce i-au pus in practica ideile. Sunt convins ca daca acesta s-ar fi nascut in taigaua siberiana nu l-as fi citit. Prejudecatile legate de Orient sunt la fel de puternice.Frumusetea Taj Mahal-ului ridicat de marele mogul in numele iubirii sau respectul pentru curatenia morala si spirituala a lui Gandhi sunt insuficiente pentru a aprecia India. Mizeria, subdezvoltarea, primitivismul acelui loc imi abunda in minte.Despre China gandesc si mai rau.

De ce totusi astfel de prejudecati? Ma indoiesc ca ele nu exista in multi, mereu altele, recunoscute sau nu.

Cineva spunea ca amintirile sunt memorii colorate afectiv. As spune ca si prejudecatile nu sunt altceva decat idei colorate afectiv.

Ideea de femeie e desigur cea mai colorata afectiv.De aici poate si prejudecata ce se defineste prin misoginism.Si totusi, daca ar fi sa justific rational aceasta prejudecata- atat de veche si de putenica in istoria omenirii- ar fi destul de simplu.

Pana la urma , intr-un ghid al misoginului numele ce se insira in apararea prejudecatii suna foarte convingator: Schopenhauer, Goethe, Rousseau, Cervantes, Heine, Balzac, Voltaire, Bacon, Shakespeare, Stendhal, Wilde..s.a.

Alaturi de veacuri de cultura si ratiune , pare ca prejudecata incepe sa devina un adevar.

Singuratatea

Singuratatea e punctul de plecare spre asceza sau spre boala psihica. Stadiile singuratatii sunt insa multe si evidentiaza trairi si emotii latente, ce se elibereaza in noi, din noi si uneori , pentru noi.
In ultimele zile m-am regasit singur, intr-o camera de hotel din Bucuresti. Un pat confortabil, un LCD cu zeci de canale TV, un bar plin cu de toate si...singuratatea. Sub pretextul unei indispozitii si al oboselii, am refuzat sa socializez cu oamenii care imi telefonau, propunandu-mi gratare la iarba verde, baruri sau cluburi. Retras cu mine insumi, am descoperit ca dincolo de tot ce e aparenta, esenta renaste.
Dupa ore intregi de schimbat programe TV din telecomanda( fara sa urmaresc ceva anume), incepuse sa imi fie dor de camera mea de acasa. Singuratatea din camera mea a devenit o sursa de liniste spre care aspiram.Calculatorul meu, DVD-urile aranjate aproximativ, cate o carte rasfoita pe birou, fanioane si mingea echipelor de fotbal favorite-siguranta data de familiaritatea acestor lucruri estompeaza singuratatea.
In camera mea nu sunt niciodata cu adevarat singur.Fiecare obiect are o poveste a lui, o viata a lui.Uneori iubim obiecte cu aproape aceiasi intensitate cu care indragim sau dispretuim oameni.E si foarte simplu:obiectele nu iti provoaca insomnii, dragostea pentru ele-lipsita de nevoia unui raspuns pe masura- e mereu reconfortanta, linistitoare si calma.
Dincolo de prima senzatie de "dor de casa", am resimtit o nevoie profunda de oameni.In camera de hotel nu se auzeau decat vocile dintr-o camera vecina.Doua voci feminine, ce isi spuneau probabil nimicuri.Ceva din mine le invidia insa pentru ca isi puteau tine companie, ca isi puteau zambi.Dintr-odata mi s-a facut un dor nebun de oameni, de zambete, de caldura.
Cand constientizam singuratatea, apreciem cu adevarat prietenii, oamenii pe care ii iubim, clipele alaturi de ceilalti. In pustiul de langa mine, pustiul din mine incepea sa moara. Brusc am simtit ca trebuie sa-i multumesc cerului pentru multe lucruri.Pentru oamenii care m-au tradat si pentru cei ce imi sunt mereu aproape, pentru ce mi-au provocat durere si pentru cei care au alinat-o, pentru prieteni , dar si pentru ce au devenit neinsemnati pentru mine. Toti, absolut toti, deveneau importanti.
In a doua zi de singuratate, dorurile s-au napustit asupra mea.Imi lipseau prietenii si rasetele lor zgomotoase( ma gandeam ca ei se uitau la meci impreuna, iar eu inebuneam intr-un hotel), imi lipseau glumele si distractia( party-ul after game-ca sa devin si eu "european").Dar mai ales imi lipsea cineva de pe mess.In camera mea, desi singur, nu sunt niciodata singur. Cel putin nu in ultimul timp.
Singuratatea e o nevoie fireasca a omului. Filosofic, religios sau pur si simplu uman, singuratatea poate reconfirma legaturi profunde cu lumea.E o simbioza cu ceea ce e adanc in noi.Paradoxal , poate tocmai oamenii care se simt cei mai singuri, ascund cele mai complexe posibilitati de a se darui celolalti.
Singuratatea e o drama doar atunci cand nu e o pozitie spirituala asumata.Ignoranta , ipocrizia, ura- se nasc alaturi de oameni, in mijlocul lor. Respectul, dragostea , pasiunea- se nasc in noi, pentru oameni.
Singuratatea e pretioasa. E inceputul umanitatii, viata cu noi insine.